La Dakar ajungem seara la noua. 33°C si umed.
Aerul nu îl respir, îl beau. Îmi intra în plamâni ca o
vata calda si umeda, nu am oxigen, îmi creeaza o panica de astmatic. Ma obliga
sa respir încet, sa merg încet, gata, am luat ritmul african.
Totul transpira, noi, ei, zidurile, copacii, aerul. Pe
marginea drumului flori mari si rosii deschise, ca niste plante carnivore
pentru oameni.
Uniforma lipita de piele, eu lipita de plasticul
scaunului din microbuz, soferul conduce încet si transpira, nici macar nu ne
trece prin minte sa întrebam daca aerul conditionat functioneaza.
Ne repezim în aerul rece din holul hotelului ca într-o
piscina. Nu m-am gândit la tigara pâna acum, îmi aprind una.
Sunt un turist cu lesa scurta de 24 de ore.
Dimineata stau în hol si dau cu zarul : înapoi în
pat cu carti” title=”cartea”>cartea , sau insula Ngor. Câstiga insula.
Prima veste: plecam pe jos. A doua: nu-i departe, stie
comandantul o scurtatura. Comandantul de bord primul, în pantaloni scurti
jerpeliti, slapi, si cu o neverosimila punga de plastic « hotel
laundry » în mâna. Sigur o interpretare personala a sfatului « daca
nu vreti sa fiti atacati nu atrageti atentia asupra voastra în tari
sarace ». Daca n-ar fi fost alb îi dadea cineva un ban. Urmeaza trei colege
proaspete blonde si pufoase, si eu la urma, cu mâinile în buzunare. Convoiul
cel mai ciudat care s-a însirat vreodata pe soseaua asta cu praf rosu.
La un reper
nevazut de nimeni iluminatul cu laundry bag în mâna coteste scurt la
stânga, si o taiem, tot în sir indian, de-a curmezisul unui maidan presarat cu
mormane de gunoaie, spre câteva case vopsite de praf în caramiziu.
Tot înainte,
printre casele lipite unele de altele, scunde, din chirpici. N-au geamuri, nici
usi, doar deschideri, doua patrate si un dreptunghi. Miroase a fum, în prag se
joaca copii, femeile zdrobesc graunte de mil în causuri de lemn, o batrâna îmi
agata privirea din penumbra de lânga usa cu un zâmbet ca si cum as mai fi
trecut pe-acolo. Aceeasi culoare si pe ziduri si pe jos, de praf, numai hainele
lor îmi lovesc ochii cu verde crud, carmin, albastru indigo. Cineva cânta, un
cîne costeliv gâfâie culcat, copiii se uita la noi cu ochii rotunzi, de parca
ne-am fi vopsit în alb.
Ulita se îngusteaza din ce în ce mai mult, se strânge
peste noi, si dupa un cot ne scuipa pe plaja.
E mai multa lumina în aer decât apa în fata ochilor,
pluteste un abur de iod , valurile sunt înalte, si spuma alba se amesteca cu
nisipul si cu maruntaiele de peste aruncate lânga barcile trase la mal. O luam în
dreapta.
E plin de lume, fiecare are ceva de facut, pescarii dorm în barci,
copiii strâng navoadele, vânzatoarele de peste striga si duc cosuri pline în
echilibru pe crestet. Si toata lumea asta nu-i îndeajuns ca sa umple lumina si
zgomotul valurilor.
Pirogile care merg spre insula sunt mari, doua stau la
soare pe nisip si a treia se apropie de mal. E plina ochi, oameni, cosuri,
gaini, boccele, si pe deasupra tuturor silueta cârmaciului. E în picioare,
încordat pe prajina de lemn cu care împinge încercând sa tina piroga în echilibru
la fiecare val. Înghit în gol si îmi spun ca nu mi-e frica, nu-i karma mea sa
mor în Senegal .
Barca ajunge cu botul pe nisip, lumea curge din ea, sunt
veseli, se striga unii pe altii, glumesc.
Ne punem vestele de salvare , africane si ele, cred ca si
Noe le avea tot pe-astea, sper ca daca ne rasturnam macar sa ne dea mai repede
la fund, sa nu ne chinuim. Ma uit pe sub sprâncene la psihopatul cu punga de
plastic pe care am avut naivitatea sa-l urmez pâna aici, un gând pentru cartea
care ma asteapta pe pat si pasesc în apa.
Suntem cel putin
cu zece în plus fata de capacitatea pirogii, ne strângem unii într-altii. Maëlle, în spatele meu, e ca o madona a lui
Boticelli între doua gospodine solide de abanos, o suvita de par auriu pica pe
umarul gol si negru de alaturi. Eu sunt la margine, lânga mine trei fete.
Valurile sunt de zece ori mai mari decât vazute de pe
mal, se sparg si ne uda, coaja de nuca în care suntem salta în toate partile, se
clatina. Întorc capul, Maëlle e cu ochii strâns închisi, obrazul lipit de
umarul de lânga ea, la un centimetru de suvita uda. Si mie mi-e frica, dar nu
pot sa închid ochii, daca-i închid vad toata apa care e sub mine, plina de
întuneric si adânca. Nu-mi ramâne decât sa-i tin deschisi, ca si cum asta ar
tine piroga la suprafata.
Un val mai mare si strig, întind mâna spre fata de
lânga mine, si la jumatatea drumului dau de mâna ei. Ne uitam în acelasi timp
la mâinile noastre strânse una în alta, apoi ne privim, si-ntoarcem ochii
înapoi la valuri. Dar mâinile ramân strânse pâna la malul din fata.
Când piroga atinge nisipul cineva aprinde soarele la loc,
si da valurile mai încet.
Ne zâmbim cu
acelasi zâmbet întors din frica, si fiecare pleaca în viata ei.
Catedrala imensa se înfunda în fiecare zi în mlastina de dedesubt, se scufunda au ralenti sub tone de 
